Motto: „Pericolul nu vine de la cel ce te muşcă, ci de la cel ce te linge.” A. Păunescu?
Cu o frecvenţă covârşitoare, cei care au afaceri în producţia agricolă sunt numiţi fermieri. Şi, din păcate, încă este adevărat în prea multe situaţii. Iar când noi i-am numit oameni de afaceri, mulţi au fost nedumeriţi.
Să explicăm cât mai simplu o diferenţă esenţială. Indiferent de studiile absolvite şi de diplomele din posesie (afişate sau nu pe pereţi),
– fermieri sunt cei care ştiu cu aproximaţie ce au de făcut, întreabă şi aplică dogmatic „ultimele tehnologii” şi nu ezită să se fălească;
– oameni de afaceri în producţia agricolă sunt cei care ştiu bine ce au de făcut, iar când conştientizează o dificultate caută informaţii pe care le filtrează şi le adaptează; şi sunt destul de discreţi cu detaliile propriei afaceri.
Poveştile au fost dintotdeauna o sursă de povăţuire pentru că sunt neutre şi interpretabile. Şi cum oamenii afirmă mereu că au făcut tot ce a depins de ei, permite ca aceştia să nu se simtă imediat ca fiind cauza propriilor probleme. Acum două poveşti, considerăm noi de folos în afaceri şi nu numai. Identificarea personajelor şi situaţiilor cu cele din lumea reală o lăsăm în seama cititorilor.
Prima poveste este din cartea „Cercul mincinoşilor”.
Se spune că undeva era un sat izolat de lume. Atât de izolat încât nici drujbele încă nu ajunseseră pe acolo. Şi în acel sat era un copac mare şi bătrân. Atât de bătrân încât toţi bătrânii îl ştiau de bătrân, şi se spunea că este de când lumea. Şi atât de mare era încât toţi oamenii din sat credeau că ţine Pământul cu rădăcinile lui şi, în consecinţă, îl credeau zeu şi i se închinau.
Un tânăr, care era între puţinii ce fusese prin lume şi se întorsese în sat, şi-a dat seama că oamenii sunt în eroare, dar nimeni nu l-ar fi crezut dacă le-ar fi spus. Aşa că o hotărât să taie copacul. Într-o noapte şi-a ascuţit toporul şi s-a dus la copac. La rădăcina copacului a dat peste un bătrân, care de fapt era diavolul cu chipul unui om bătrân. Acesta l-a întrebat pe tânăr:
– Ce vrei să faci?
– Vreau să tai copacul!
– De ce?
– Pentru că oamenii au ajuns să i se închine şi sunt în greşeală.
– Aşa este. Dar ce treabă ai tu cu asta? Îţi pun ei mâncare pe masă? Du-te tu acasă şi în fiecare dimineaţă vei găsi doi bani de aur sub pernă.
Tânărul a cântărit avantajul şi a acceptat propunerea. O zi, două, trei, cinci, în fiecare dimineaţă sub pernă erau doi bani de aur. După care nimic, nimic, nimic. Simţindu-se înşelat, chiar ziua a luat toporul şi a mers să taie copacul. La rădăcina copacului, din nou diavolul, dar cu adevăratul chip.
– Ce vrei să faci?
– Vreau să tai copacul!
– Încearcă, dar n-o să poţi.
– Cum aşa?
– Băiete, când ai venit prima dată mi-a fost frică. Ai venit cu credinţă şi puteai să tai cu uşurinţă copacul pentru că nu aveam nici o putere asupra ta. Acum te-cumpărat şi vii din interes egoist, iar toporul tău este ştirb şi cu coada ruptă.
A doua poveste este de pe internet.
Era odată pe undeva un lustragiu cu o fire foarte veselă. A văzut o clădire mare, pe la care se perindau mulţi oameni, şi s-a instalat în faţa ei. Fiind vesel din fire, reuşea să aducă clienţilor veselia şi buna dispoziţie. Chiar şi clienţi care se aşezau abătuţi şi încruntaţi pe scaunul lui, plecau cu zâmbetul pe buze. Ajunsese să nici nu mai ceară preţ pentru munca lui, pentru că, oricum, clienţii îi lăsau mai mult decât ar fi îndrăznit el să ceară. Iar la el mai mereu erau doi-trei clienţi care îşi aşteptau rândul şi se crea o mică oază de bună dispoziţie.
Aşa că lustragiul nostru ducea o viaţă îndestulătoare.
Şi alţi lustragii au venit în faţa acestei clădiri, care în fapt era o bancă, dar care nu au făcut mulţi purici din cauza firilor morocănoase.
Totul până într-o zi în care pe scaunul lui s-a aşezat un client nepermis de sobru, care i-a spus:
– Te văd vesel, însă ce-o să te faci, că vine criza? Să nu zici că nu te-am prevenit!
Dar ziua a trecut ca şi toate celelalte. Însă a doua zi lustragiul şi-a amintit ce i-a spus omul sobru, care părea şi serios. Iar mintea i-a fost năpădită de întrebări: Ce-o fi aia criză? Şi cum de vine ea pe aici? S-o scumpi crema? Sau periile? Şi cine să le mai scumpească? Şi de ce? Poate nu s-o mai găsi cremă! Ia să fac stoc de cremă, dar din aia mai ieftină!
Şi a început să folosească cremă mai ieftină şi mai puţină. Să lustruiască mai puţin să nu uzeze periile. Şi să aibă o mutră tot mai preocupată şi mai acră.
Consecinţa nu este greu de ghicit: tot mai puţini clienţi, încât abia mai avea câte unul sau doi pe zi. Iar viaţa lui a ajuns să fie tot mai grea.
– Oare cum le-o fi altora, că totuşi eu am fost prevenit! se gândea el fără să ştie că este într-o situaţie pe care şi-a croit-o singur.
